Dan Culcer. Imaginile mele preferate

Cluj, Acuarelă. Alexandru și Dan Culcer


Una din primele mele linogravuri.
I-am dat titlul «O lacrimă pe obrazul morții».

Când Moartea deschide ochii, la sfârșitul războiului,
vede distrugerile pe care le-a provocat, victimele.
O lacrimă îi curge pe obraz.
O lacrimă pe obrazul Morții.
Moartea nu e oarbă, doar închide ochii înainte de a ucide.


Dan Culcer, aprilie 2016


Fotografii vechi din colecția Alexandru și Dan Culcer Manifestație românească în fața Catedralei din Blaj contra legii Apponyi. Votată în Parlamentul de la Budapesta la 1 aprilie respectiv 9 mai 1907. Pentru contextul istoric a se vedea Din istoria românilor din Ardeal. https://ro.wikipedia.org/wiki/Maghiarizare https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Apponyi


Mathesis sau bucuriile simple, pagina de titlul a cărții lui Constantin Noica, cu o dedicație scrisă în 1980. Intr-o Vatră recentă am povestit despre contribuția lui Noica la deschiderea atunci a sumarelor revistei Vatra, pe linia filosofiei românești.




Dan Culcer
23 Februarie ·

Cu vreo zece ani în urmă am decis să văd de aproape manifestațiile politice care se desfășurau la Paris, de obicei sâmbetele sau duminicile. Departe de locuința noastră din sudul metropolei. Ca să ajung la Paris, la Gara Montparnasse de pildă, am nevoie de o oră și jumătate de tren, plus autobusul pînă la gara de unde plec, La Verriere.
Defilările obligatorii de 23 august, Unu Mai, Șapte Noiembrie m-au vaccinat, respectiv imunizat din copilărie față de orice manifestație politică stradală, indiferent de culoarea ei politică. Consider mișcările de stradă ca izbucniri necesare ale furiei populare, dar nu cred în eficiența lor în raport cu deciziile politice. Sistemele politice au învățat demult să impună maselor, prin tehnici de manipulare clasicizate, deciziile care sunt luate în cabinete și reprezintă interesele unor minorități active, subordonate intereselor economice ale unor trans-naționale multicolore politic și multirasiale etnic, căror li se rupe de binele colectiv, de binele majorității.
De aceea eram curios să-i văd pe cei care, niște naivi dispunînd de timp liber sau convinși că prin timpul sacrificat participă la scrierea istoriei, se deplasează entuziaști. De acasă, chiar dacă locuiesc la Paris, deplasarea cere efort, pentru a se încolona sau pentru a bate pasul pe loc în diverse piețe tradițional folosite ca loc de organizare al manifestațiilor ( Piața Operei, Place de la Nation, Place de la Republique, ascultând religios discursuri găunoase sau zgmotoase și aplaudând sau țipând isteric lozinci distribuite sau improvizate.
Am fotografiat astfel două manifestații. Prima, la care am participat, ca ziarist și fotograf, era organizată pe unul din bulevardele care duc spre Place de la Republique, de un soi de partid neo-comunist european (internaționalist desigur, condus de un activist evreu, Daniel Gluckstein. Puteți citi ceva despre organizația asta aici : https://latribunedestravailleurs.fr/a-propos/). Încolonați : muncitori dar mai ales intelectuali din învățământul secundar, veseli și gălăgioși. Mâncau sandvișuri cu cârnăciori papricați care se numesc merghezi, fabricați pentru plăcerea tuturor în tradiția nord-africană.
A doua manifestație la care am participat, tot ca ziarist și fotograf, este cea organizată de Frontul Național, pe vremea când era condus încă de Jean-Marie Le Pen. Două erau spațiile tradiționale ale acestor manfestații, prima — o piațetă nu departe de Luvru, lîngă statuia aurită a eroinei naționale Jean D’Arc, a doua era Place de l’Opera, în Paris, lîngă marile magazine, unde tot românul «deștept» dar mai ales chinezul și japonezul bănos își fac cumpărăturile.
Reproduc una din fotografiile realizate atunci. În piață conversau în așteptarea declanțării seriei de discursuri, tineri într-un soi de uniformă neagră cu cizme sau bocanci cu ținte, domnișoare îmbrăcare la fel, mari burghezi cu paltoane de păr de cămilă. Sus, pe acoperișurile din jurul pieții, gărzile de corp ale Frontului. Jos mai toți, dușmani ai imigranților, mâncau sandvișuri cu cârnăciori papricați la grătar, care se numesc merghezi, fabricați pentru plăcerea tuturor, în tradiția nord-africană a imigranților algerieni și marocani.
Fotografia mea este imaginea frapantă a unui patriot francez de baștină, care și-a pierdut piciorul stâng probabil undeva în Vietnam (deduc asta după ținuta militară de tip colonial). Pe spinare și-a fixat o foaie de hîrtie pe care a scris : «Il faut rester des bons Français» (Trebuie să rămânem adevărați, buni francezi!)
Nu știu nici acum dacă trebuie să-l plâng pe omul acesta pentru că și-a pierdut piciorul stâng, să-l admir pentru jertfa sa, în numele iubirii de patrie (în colonia Vietnam, în lupta pentru blocarea avansului comunist!) sau să-l privesc cu milă pentru naivitatea sa, pentru încrederea acordată unui partid, naționalist e drept, dar nu mai puțin demagog decât oricare dintre partidele care se manifestă pe piața ideologică a Franței, toate incapabile de a propune soluții aplicabile. Fiindcă aplicarea acestor proiecte nu depinde de partide, ci de adevărații deținători ai puterii, întreprinderile trans-naționale.
Sper să nu fi plictisit cu acest prea lung comentariu, în vremea exclamațiilor fără argumente, care se numesc twituri.
Dan Culcer